Teatrul Naţional “ Marin Sorescu” din Craiova
1974

Constructie emblematica a Craiovei, situata în plin centru ( pe strada Alexandru Ioan Cuza nr. 11A), Teatrul  National face parte din  seria celor trei teatre care au marcat atât evolutia arhitecturii cât si a artei teatrale românesti contemporane.  Realizate în aceeasi perioada -1964-1972, înnoitoare  ca expresie arhitecturala, dovedind  cunoasterea evolutiei programului, si comparate deseori, Teatrul National din Bucuresti (autor arh. Romeo Belea), Teatrul de Stat din Târgu Mures (autor arh. Constantin Savescu) si Teatrul National din Craiova (arh. Alexandru Iotzu) reprezinta  punctul culminant  în construirea de edificii culturale în România secolului XX.

Fondat în 1850, Teatrul National din Craiova si-a desfasurat activitatea aproape fara întrerupere.  În urma incendiului din 1923, cladirea veche a  teatrului a fost distrusa,  acesta  functionând apoi, în conditii improprii, într-un amfiteatru adaptat, al unui liceu. O noua cladire  urma sa vina  în întâmpinarea unei necesitati reale si sa asigure cadrul adecvat al desfasurarii actului teatral,  sa  adaposteasca si sa  reprezinte o veche si valoroasa  institutie  culturala. Terenul din centrul orasului situat între strada Alexandru Ioan Cuza si Calea Craiovei, marginit pe o latura de cladirea Universitatii ( initial Palatul de Justitie, construit în 1920, dupa planurile arhitectului Toma Socolescu), fusese rezervat de catre edili pentru edificarea noii constructii. O dovedeste proiectul realizat, pe la 1940, de arhitectul Constantin Iotzu, proiect ce reunea în ansamblul unei unice cladiri monumentale „Palatul Municipal si Teatrul National”. Datorita izbucnirii razboiului, proiectul ramâne însa  nerealizat.

În perioada de sfârsit a  anilor '50 - început al anilor '60, are loc o relansare a  proiectarii în domeniul institutiilor culturale, marcata prin cele doua concursuri :  pentru Teatrul National din Craiova  si pentru  Teatrul National din Bucuresti. Concursul pentru Teatrul National din Craiova are loc în 1958 si ofera o serie  întreaga de solutii, dintre care se remarca proiectul colectivului Paul Bortnovschi, Stan Bortnovschi, Aurelia Teodorescu, prin adoptarea unei rezolvari novatoare a  raportului sala/spatiu de joc, cu  posibilitatea modificarii cadrului scenic. La rândul sau, acest concurs nu se finalizeaza prin costruire, si lucrarea  este încredintata, în 1967, arhitectului Alexandru Iotzu, recomandat de experienta în proiectarea teatrelor (reconstructia teatrului din Arad -1958; reconstructia teatrului „Mic” din Bucuresti -1959-1961). Pornind de la amplasament, studiul în profunzime al terenului, cunoasterea detaliata a realizarilor si experimentelor  arhitecturii teatrale, arhitectul va realiza  aici capodopera  creatiei sale, punându-si amprenta inconfundabila  asupra imaginii orasului.

Considerentele legate de amplasament joaca un rol esential în definirea imaginii teatrului din Craiova.  Întreaga geometrie volumetrica  deriva dintr-un sistem de terase în trepte si platforme care modeleaza relieful natural (cu o diferenta de nivel de 7 metri  între cele doua strazi) si se insinueaza în interiorul cladirii, asigurând o continuitate a spatiului interior si exterior.
Pentru reusita încadrare a teatrului în spatiul urban înconjurator, arhitectul Iotzu a considerat de asemenea, ca absolut necesar sa extinda preocuparea legata de amenajarea terenului din imediata apropiere la întreaga zona centrala libera si neamenajata, rezultata prin mutarea pietei alimentare de pe acest amplasament. Amenajarea unui parc, organizarea accesului rutier la teatru si asigurarea parcajelor necesare pentru vehicule au reprezentat un minutios studiu de sistematizare verticala pentru crearea unor terase si peluze succesive, care sa lase nealterata perspectiva ascendenta catre teatru. Spatiile verzi, delimitate, dar legate între ele prin alei, trepte si ziduri de sprijin, alcatuiesc un parc central si ofera concomitent pietonilor o fluenta legatura cu mijloacele de transport de pe Calea Bucuresti. Câstigul este însa mult mai mult decat utilitar. Desfasurarea parcului sustine perspectiva ascendenta catre teatru, formele si directiile platformelor  se regasesc în orientarea planurilor verticale ale fatadelor si, dinspre Calea  Bucuresti,  ansamblul se citeste ca o succesiune gradata a orizontalelor: platforme si amenajari, volumul propriu zis al foaierelor si anexelor, volumul salii si turnului scenei.

Raportarea la cadrul construit va determina o formula de rezolvare planimetrica neobisnuita. Concursul initial si studiul întocmit de catre un colectiv  din cadrul I.S.A.R.T. prevedeau amplasarea salii intr-o formula clasica,  cu axa longitudinala si accesul  perpendiculare pe strada Al. Ioan Cuza (situata la cota superioara ). Analiza, convingator ilustrata grafic de catre arhitect, demonstreaza însa ca volumul teatrului  ar fi  oferit o contrapondere insuficienta masivitatii cladirilor alaturate, pâna  si dominanta verticala a turnului scenei  fiind mult  diminuata prin efectul de perspectiva. Argumentarea amplasarii teatrului cu axa longitudinala paralela cu cele doua artere de acces  e sustinuta de  posibilitatea realizarii unui volum cu dominanta orizontala,  de oferirea unor fatade de egala importanta spre cele doua artere, de posibilitatea participarii foaierului la  noua organizare a zonei centrale si de utilizarea  eficienta a caderii de nivel.  S-a creat astfel un ansamblu urban cu terase, plantatii si alei ce pun în valoare obiectul de arhitectura.

În ceea ce priveste programul, s-a  prevazut  initial ca teatrul sa aiba doua sali de 800 si respectiv 300 locuri, cu scene dispunând de dotari la cel mai înalt nivel. Definitivarea temei a durat 2 ani si  a fost rezultatul  integrarii în totalitate a propunerilor arhitectului Al. Iotzu, vizând profilul, capacitatea (redusa la o sala de 650 de locuri), gradul de utilare si confort  al salii.
Criticat  initial pentru exagerata amploare acordata anexelor scenei, teatrul a fost croit  astfel încat „sa poata face fata  în bune conditii prezumatelor cerinte ale unui viitor mai indepartat”, asigurând desfasurarea nestingherita a activitatii teatrale. Aceeasi dimensionare generoasa  o întâlnim si în  spatiile oferite publicului. Ceea ce caracterizeaza organizarea teatrului în totalitatea sa sunt fluenta functionala, distributia generoasa dar perfect organizata a spatiilor. Dispunerea  asimetrica a foaierelor  urmareste traseul organic al circulatiei pietonale.

Diferentierea spatiala interioara se exprima pe fatade printr-o  ritmare armonioasa a anvelopantei vitrate –  cresterea se face de la spatiul intim al accesului la marea vitrina catre parc. Deschiderea totala a foaierelor  reuseste sa faca  din prezenta publicului un spectacol  ce anima viata urbana.

Sala în amfiteatru continuu, cu circulatii laterale elimina în totalitate locurile cu vizibilitate redusa si are „calitatea de a contopi publicul într-un tot omogen”, caracteristica cea mai pregnanta fiind  data de accesul la cota scenei, care asigura o comunicare perfecta între  amfiteatru si spatiul de joc. Volumetria  spectaculoasa  a plafonului, înglobând cele doua pasarele pentru reflectoare, acuza spatial forma centrata a amfiteatrului,  si imprima salii  ordinea organica ce transpare compozitional în totalitatea ansamblului.

Spatiul de joc flexibil   a fost proiectat astfel încât sa  permita, printr-un minim de mijloace tehnice,  cele trei tipuri clasice de amenajare scenica: italian, elisabetan si arena. Elementele de mecanica de scena se concentreaza în realizarea deschiderii de exceptie a cadrului scenic, variabil atât ca latime (între 9 si 19 metri) cât si ca inaltime (între 5,50 si 7,00 metri).

Organizarea spatiala a buzunarelor  si spatiilor de repetitie creeaza posibilitatea unei desfasurari ample a scenei în varianta italiana, obtinându-se, prin ridicarea cortinei metalice, un spatiu de joc  foarte adânc , cuprinzând scena propriu-zisa, buzunarul de fund si sala de repetitii. Aceasta din urma este folosita în prezent, în conformitate cu intentia initiala a autorului, ca sala experimentala.
Modenatura  euritmica a salii si turnului scenei, ce se regaseste în tratarea peretilor laterali  corespunzând anexelor,  unifica  volumul  ce capata o organicitatea minerala. Masivitatea compozitiei e evitata prin cele doua fante de lumina ce marginesc orizontal peretii plini modelati, ce par astfel  sa pluteasca peste terasele înconjuratoare. Monotonia cornisei orizontale  e dinamizata prin schimbarile de directie  si prin vitrajul aproape continuu ce o subliniaza.

Teatrul National din Craiova  este unul dintre exemplele în care calitatea exceptionala a creatiei de arhitectura a stimulat dezvoltarea unei activitati teatrale ce a facut din Nationalul craiovean o "vedeta a lumii". Momentul culminant al acestei perioade este atins  între anii 1989-1998, când regizorul Silviu Purcarete realizeaza, utilizând în totalitate posibilitatile oferite de scena ampla a teatrului, o serie de sase spectacole recompensate cu premii nationale si internationale.

Ana Maria Hariton, arhitect

Imagini

Plansa nr.1 Plansa nr.2 Plansa nr.3 Plansa nr.4 Plansa nr.5 Plansa nr.6 Plansa nr.7 Plansa nr.8 Plansa nr.9 Plansa nr.10 Plansa nr.11